De ce Dumnezeu permite răul?

Poziția islamică privind încercările și necazurile vieții este una care ne responsabilizează. Calamitățile, catastrofele și tragediile – toate formele de suferință și greutăți – sunt privite ca teste trimise de Dumnezeu. Această viață nu este menită să fie o mare petrecere, ci mai degrabă am fost creați cu un scop nobil – sa îl adoram doar pe Dumnezeu. Încercările sunt o parte inevitabilă a acestui scop. Aceste teste servesc ca o reamintire a scopului nostru ultim, ca mijloc de purificare și, în cele din urmă, ca o modalitate de a ne apropia de Dumnezeu. Testele sunt de fapt văzute ca un semn al iubirii lui Dumnezeu. Profetul Muhammad (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a spus:

„Când Dumnezeu iubește un rob, El îl încearcă.” [Tirmidhi]

De ce ar testa Dumnezeu pe cei pe care îi iubește? Încercările și necazurile sunt o cale de a obține mila divină; un mijloc de a intra în Paradisul plin de fericire veșnică. Dumnezeu afirmă în mod clar acest lucru în Coran, spunând:

„Sau ați socotit ca veți intra în Rai înainte de a se fi abătut asupra voastră încă asemenea celor [care s-au abătut] asupra celora care au fost înainte de voi? I-au lovit nenorociri și iar nenorociri și au fost zgâlțâiți până într-atât încât au zis Trimisul si cei care au crezut împreună cu el: «Când vine ajutorul lui Allah?» [Răbdare!] Ajutorul lui Allah este [cu siguranță] aproape!” [Nobilul Coran, 2:214]

Frumusețea acestui lucru constă în faptul că Dumnezeu ne-a împuternicit cu toate mijloacele necesare pentru a depăși aceste încercări. Într-adevăr,

„Allah nu impune nici unui suflet decât ceea ce este în putința lui.” [Nobilul Coran 2:286]

În general, orice rău sau suferință trăită în viață este o excepție și nu o regula. Boala este relativ scurtă în comparație cu sănătatea bună, precum și cutremurele în comparație cu vârsta pământului. Mai mult, doar pentru că nu putem să înțelegem înțelepciunea din spatele a ceva, nu înseamnă că ea nu există. De exemplu, în unele cazuri, boala duce la întărirea imunității; cutremurele ameliorează presiunea în interiorul pământului; iar vulcanii izolează mineralele, rezultând un sol fertil bogat pentru agricultură.

Există o vorbă înțeleaptă din bătrâni care spune: „Din otrava șarpelui vine antidotul”. Cum altfel se poate aprecia ușurința fără să fi întâmpinat mai înainte dificultăți? Ar fi posibil să apreciem sănătatea bună dacă boala nu a apărut?

Se spune că

Răul în lume este ca spațiile umbrite într-o pictură; dacă vă apropiați de ea, veți vedea acestea ca și defecte, dar dacă vă indepartati veți descoperi că zonele umbrite sunt necesare pentru îndeplinirea unei funcții estetice în opera de artă. [Islamic Theology vs. the Problem of Evil, de Abdal Hakim Murad]

Scepticii își pot concentra atenția pe aspectele negative, susținând că răul și suferința nu servesc niciunui scop mai înalt. Musulmanii, pe de altă parte, cred că încercările și necazurile sunt o parte inevitabilă a stabilirii scopului lor final. Coranul accentuează acest concept, afirmând:

„Acela care a făcut moartea și viața, ca să vă încerce pe voi, [pentru a vedea] care dintre voi este mai bun întru faptă. Si El este Puternic [și] Iertător [Al-‘Aziz, Al-Ghafur].” [Nobilul Coran 67:2]

În unele religii, starea bună a unei persoane în lume este văzută ca un indiciu că Dumnezeu este mulțumit de el sau de ea. De exemplu, dacă o persoană are o slujbă bună sau o casă frumoasă, deducerea făcută este că Dumnezeu îl iubește pe el sau pe ea. Cu toate acestea, în Islam, sănătatea, bogăția, sărăcia, boala etc. nu sunt semne ale succesului sau eșecului: ele reprezintă un mijloc de a testa individul pentru a determina răspunsul său la o anumită situație.

False presupuneri

Nu negăm faptul ca există mult rău și suferință în lume și ar trebui să ne preocupăm cu toții să facem experiența umană mai pașnică. Unii susțin că existența răului și suferinței subminează existența lui Dumnezeu. Cu toate acestea, gândind la rece, este acesta un argument convingător?

Argumentul poate fi rezumat în felul următor:

„Este de necrezut că un Dumnezeu bun și atotputernic există cu tot răul și suferința din lume”.

În forma sa logică:

O lecție de bază în logică ne face să realizăm că acest argument nu este deductiv. Concluzia nu rezultă, în mod necesar, din cele două declarații anterioare. Mai degrabă, concluzia este probabil adevărată; în esență, este un argument probabilistic. Problema argumentului rău este una foarte slabă, deoarece se bazează pe două ipoteze majore false.

Acestea sunt:

Este Dumnezeu bun și atotputernic numai?

Problema argumentului răului reprezintă eronat conceptul islamic al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este doar bun și atotputernic; mai degrabă are multe nume și atribute, toate fiind înțelese holistic. De exemplu, unul dintre numele Lui este Înțeleptul. Din moment ce însăși natura lui Dumnezeu este înțeleaptă, rezultă că ceea ce voiește El este în concordanță cu înțelepciunea. Dacă ceva are înțelepciune în spatele ei, există un scop pentru asta. Scepticii răspund în mod obișnuit în felul următor:

„De ce trebuie să ne testeze în asemenea moduri rele?”

Acest răspuns denaturează poziția islamică, comite o eroare și provoacă tensiuni din ignoranță. Ideea este că doar pentru că înțelepciunea nu poate fi înțeleasă, nu înseamnă că nu există una. Acest raționament este tipic copiiilor mici. Mulți copii mici ascultă spusele părinților pentru ceva ce vor să facă. De exemplu, dacă doresc să bea un lichid capricios, brun-auriu, cunoscut sub numele de whisky. Copiii mici pot plânge sau pot avea un moment de furie, deoarece se gândesc cât de răi sunt mama și tata pentru că nu-i lasă să-l bea. Ei încă nu realizeaza înțelepciunea din spatele interzicerii de a o consuma.

Coranul folosește povestiri și relatări profundei pentru a insufla această înțelegere în mintea cititorului. De exemplu, povestea lui Moise și a lui Al-Khidr:

„Și au găsit ei un rob dintre robii Noștri, căruia Noi i-am dăruit îndurare din partea Noastră, și l-am învățat știința de la Noi. ~ Moise i-a zis: «Pot eu să te urmez, astfel încât să mă înveți din ceea ce tu ai învățat, ca bună călăuzire?» ~ I-a răspuns: «Dar tu nu vei putea să ai răbdare cu mine! ~ Cum ai putea tu să rabzi ceea ce nu cuprinzi tu cu stiinta?» ~ I-a răspuns: «Dacă Allah voieste, mă vei afla tu răbdător și nu mă voi împotrivi nici uneia dintre poruncile tale!» ~ Și i-a zis: «Dacă mă urmezi, nu mă întreba despre niciun lucru, câtă vreme nu-ți pomenesc nimic despre el!» ~ Și au purces la drum amândoi. Dar când au urcat pe o corabie, a găurit-o el și atunci i-a zis [Moise]: «Ai găurit-o pentru ca să-i îneci pe oamenii de pe ea? Tu ai săvârșit un lucru foarte rău!» ~ I-a răspuns: «Nu am spus eu că tu nu vei putea răbda împreună cu mine?» ~ A zis: «Nu mă dojeni pentru ceea ce am uitat și nu mă împovăra cu prea mare greutate pentru treaba [asta a] mea!» ~ Și au pornit ei doi mai departe si au mers până ce s-au întâlnit cu un fecior, pe care el l-a ucis. I-a zis atunci [Moise]: «Ai ucis un suflet nevinovat, ce nu a luat nici un suflet! Ai săvârșit un lucru îngrozitor!» I-a răspuns [celălalt]: «Nu ti-am spus eu că nu vei avea răbdare cu mine?» ~ I-a zis: «De te voi mai întreba despre ceva după aceasta, să nu mă mai ții în tovărășia ta! Acum ai dobândit de la mine îngăduința [de a te despărți de mine]!» ~ Și au pornit mai departe până ce au ajuns la neamul unei cetăți, de la care au cerut mâncare, însă aceștia nu au voit să-i ospăteze. Și au găsit în ea un perete ce stătea să se prăbușească, iar el l-a îndreptat. Și [atunci] i-a zis [Moise]: «Dacă ai fi voit, ai fi obtinut o plată pentru aceasta!» ~ I-a răspuns [celălalt]: «Aceasta este despărțirea între mine și între tine. Însă eu îți voi vesti tâlcuirea celor pentru care tu nu ai avut răbdare! ~ În ce privește corabia, ea era a unor sărmani care lucrau pe mare și eu am voit să o stric, pentru că venea din urma lor un rege care lua toate corăbiile, cu forța ~ Cât despre fecior, părinții lui erau dreptcredincioși și ne-a fost teamă ca el să nu le impună lor nelegiuirea și necredinta. ~ am voit ca Domnul lor să le dea în schimb un altul mai curat decât el și mai iubitor [față de ei]. ~ În ce privește peretele, el aparținea la doi copii orfani din acest oraș, iar sub el se afla o comoară pentru ei. Tatăl lor a fost un om cuvios și Domnul tău a voit ca atunci când ei vor ajunge la vârsta bărbăției să-și scoată comoara lor [ei înșiși], ca milă de la Domnul tău. Și nu am făcut-o după socotinta mea! Aceasta este tâlcuirea celor pentru care nu ai putut să fii cu răbdare!»” [Nobilul Coran 18:65-82]

Comentând versetele de mai sus, marele învățat al exegezei coranice, Ibn Kathir, a explicat că Al-Khidr a fost cel căruia Dumnezeu i-a dat cunoștință despre aceste realități și că nu i le-a dat lui Moise. Cu referire la declarația:

„Dar tu nu vei putea să ai răbdare cu mine”

Ibn Kathir scrie că acest lucru înseamnă:

„Nu vei putea să mă însoțești când mă vei vedea făcând lucruri împotriva legii voastre, pentru că am știință de la Dumnezeu pe care El nu ți-a dat-o ție, și că tu ai cunoștință de la Allah pe care El nu mi-a dat-o mie.” [ Tafsir Ibn Kathir]

În esență, înțelepciunea și cunoștințele lui Dumnezeu sunt neîngrădite și complete, în timp ce noi, ca ființe umane, nu avem particularitățile sale ci, cu alte cuvinte, avem înțelepciune și cunoaștere limitate. Prin urmare, Ibn Kathir explică faptul că versetul:

„Cum ai putea tu sa rabzi ceea ce nu cuprinzi tu cu stiinta?”

Înseamnă

„Pentru că știu că mă vei denunța cu justețe, dar am cunoștință de înțelepciunea lui Allah și de interesele ascunse pe care eu le văd, dar tu nu le poți vedea” [ibid]

Perspectiva că tot ceea ce se întâmplă este în conformitate cu o înțelepciune divină are un efect responsabilizator și pozitiv. Aceasta deoarece înțelepciunea lui Dumnezeu nu contrazice alte aspecte ale naturii Sale, cum ar fi perfecțiunea și bunătatea Lui. De aceea, tot răul și suferința sunt, în cele din urmă, parte a unui plan divin mai mare. Acest lucru evocă răspunsurile psihologice pozitive de la credincioși, pentru că, în cele din urmă, tot răul și suferința servesc unui scop atât înțelept cât și bun. Marele învățăt al secolului XIV, Ibn Taymiyya, rezumă acest punct, spunând:

Dacă Dumnezeu – Preaînaltul – este Creatorul tuturor lucrurilor, El creează bine și rău din cauza scopului înțelept pe care El îl are; în virtutea căruia acțiunea Lui este bună și perfectă [Minhaj As-Sunnah]

Dumnezeu nu ne-a dat motive?

Un răspuns suficient la a doua presupunere este acela de a oferi un argument puternic că Dumnezeu are motive justificate pentru a permite suferința și răul în lume. Bogăția intelectuală a teologiei islamice ne oferă multe motive, dintre care unele includ:

• Scopul primordial al ființei umane nu este să se bucure de un sentiment tranzitoriu al fericirii, ci să realizeze o pace interioară profundă prin cunoașterea și adorarea doar a lui Dumnezeu. Această împlinire a Scopului Divin va duce la binecuvantare și fericire veșnică. Dacă acesta este scopul nostru principal, alte aspecte ale experienței umane sunt secundare. Dumnezeu afirmă:

„Eu nu i-am creat pe djinni și oameni decât pentru ca ei să Mă adore.” [Nobilul Coran 51:56]

După cum am menționat deja, Dumnezeu ne-a creat pentru a ne încerca; o parte inevitabilă a acestui lucru este testarea cu suferință și rău. Coranul menționează:

„Acela care a făcut moartea și viața, ca să vă încerce pe voi, [pentru a vedea] care dintre voi este mai bun întru faptă. Și El este Puternic [și] Iertător [Al-‘Aziz, Al-Ghafur].” [Nobilul Coran 67:2].

A avea greutăți și suferință ne permite să realizăm și să cunoaștem atributele lui Dumnezeu, cum ar fi „Cel plin de glorie” și „Vindecătorul”. De exemplu, fără durerea și suferința bolii, nu am fi apreciat atributul lui Dumnezeu de a fi „Cel ce vindeca”. Cunoașterea de Dumnezeu este cel mai bun lucru și merită experiența suferinței sau a durerii, căci va însemna îndeplinirea scopului nostru primar.

Suferința permite existența binelui de ordin secundar. Binele de ordin primar este plăcerea și fericirea fizică, și răul de ordin primar este durerea fizică și tristețea. Binele de ordin secundar este binele mai măreț, cum ar fi curajul. Curajul este apreciat în prezența lașității.

Dumnezeu ne-a dat liber arbitru, iar acesta include alegerea faptelor rele. Acest lucru explică răul personal, rău sau suferință comisă de o ființă umană. Se pot argumenta următoarele: de ce Dumnezeu nu ne dă alegerea de a face bine sau rău, dar întotdeauna să se asigure că alegem binele?

Problema aici este că binele și răul și-ar pierde semnificația dacă Dumnezeu s-ar asigura că întotdeauna alegem binele. Ia în considerare exemplul următor: dacă cineva îți pune la tâmplă și îți cere să faci donații, atunci evident ca tu vei face donații, dar vor avea ele vreo valoare morala? Nu.

Concluzie

O serie de răspunsuri la problema percepută a răului au fost discutate aici. În cele din urmă, absența oricărui rău sau suferințe ar duce la perfecțiunea absolută, dar acesta este un lucru rezervat numai lui Dumnezeu. Viața de pe pământ nu poate fi niciodată un paradis fără limite: această stare poate fi câștigată numai de cei care trec testul acestei existențe lumești.