Cum știm că Dumnezeu există – Un adevăr incontestabil

Starea naturală

Imaginează-ți că într-o seară primești un telefon de la David, unul dintre vechii tăi prieteni din școală care obișnuia să stea lângă tine la orele de știință. Nu ai vorbit cu el de ani buni, cu toate astea, ceea ce îți vine în minte sunt întrebările ciudate pe care obișnuia să ți le adreseze. Deși îl găseai plăcut, în adevăr nu erai fanul ideilor sale. Classic. Răspunzi cu îndărătnicie. După un schimb scurt de saluturi te invită să iei prânzul cu el. Accepți invitația cu jumătate de gură.

În timpul prânzului te întreabă: „Pot să-ți spun ceva?” îi răspunzi pozitiv iar el începe să rostească ceva ce nu ai mai auzit, „Știi, trecutul – precum ceea ai făcut ieri, anul trecut, toată viața ta de la naștere – nu s-a întâmplat cu adevărat. Este doar o iluzie în capul tău. Întrebarea mea pentru tine este, crezi că există trecutul?”

Ca o persoană rațională, nu ești de acord cu afirmația sa și îi răspunzi, „Ce dovezi ai pentru a demonstra că trecutul nu există?”

Acum derulează conversația și imaginează-ți că pe durata întregului pranz ai încercat să demonstrezi că trecutul este ceva ce s-a întâmplat cu adevărat.

Ce scenariu preferi?

Motivul pentru care preferi primul scenariu este pentru că tu – ca și restul oamenilor rezonabili din lume – privesc realitatea trecutului ca pe un adevăr de necontestat. Ca și în cazul tuturor adevărurilor de necontestat, dacă cineva le contestă, povara dovezii cade asupra celui ce le-a pus la îndoială.

Acum să aplicăm această regulă unui dialog dintre un ateu și un om care crede în existența lui Dumnezeu.

Un credincios își invită prietenul ateu la cină iar în timpul mesei ateul afirmă: „Știi, Dumnezeu nu există. Nu există nicio dovadă a existenței Sale.” Credinciosul răspunde cu un baraj de argumente diferite ale existenței lui Dumnezeu. Cu toate astea, a adoptat credinciosul strategia corectă?

Înainte să prezentăm motivele pentru a crede în existența lui Dumnezeu, nu ar trebui să cercetăm mai întâi de ce punerea la îndoială a existenței lui Dumnezeu este întrebare implicit asumată? Nu ar trebui să fie „Dumnezeu există?”. Mai degrabă, ar trebui să fie „Ce motive avem pentru a respinge existența Lui?”

Nu mă înțelege greșit. Cred că avem multe argumente bune care susțin credința în Dumnezeu, însă ideea pe care o subliniez aici este că, dacă nu sunt argumente împotriva existenței lui Dumnezeu, atunci poziția rațională implicită este credința în Divinitate. În caz contrar, ar fi echivalent să punem la îndoială realitatea trecutului fără niciun motiv bun pentru a face acest lucru. Din această perspectivă, ateismul este nefiresc.

Adevăr concret

Considerăm multe credințe drept adevăruri concrete. Așadar, credința poate fi descrisă implicit naturală sau adevărată. Unele dintre acestea includ:

Când cineva pune la îndoială aceste adevăruri nu le acceptăm concluziile orbește, ci răspundem, de regulă, spunând: „Ce dovezi ai pentru a le respinge?”.

Aceste adevăruri sunt de necontestat deoarece sunt caracterizate ca fiind:

Universale: Nu sunt un produs al unei anumite culturi; sunt multi-culturale.

Neînvățate: Nu se bazează pe transfer de informații. Nu sunt dobândite prin intermediul informațiilor externe introspecției și simțurilor tale. Cu alte cuvinte, nu sunt învățate prin dobândirea de cunoștințe.

Naturale: Formate prin funcționarea naturală a psihicului uman.

Intuitive: Cea mai simplă și mai ușoară interpretare a lumii.

Dumnezeu: un adevăr de incontestabil

Așa cum credem că trecutul a fost odată prezentul, existența lui Dumnezeu este de asemenea un adevăr de necontestat. Ceea ce se înțelege prin „Dumnezeu” aici este conceptul de bază al unui creator, al unei cauze sau design personal non-uman. Nu se referă la o concepție religioasă anume a unei zeități sau a lui Dumnezeu. Discuția următoare explică de ce credința în această idee de bază de Dumnezeu este universală, nevăzută, naturală și intuitivă.

Universală

Ideea fundamentală de bază a unui creator sau o cauză supranaturală a universului este interculturală. Nu depinde de cultură, ci o transcende, ca și credința în existența cauzei și a efectului, și existența altor minți. De exemplu, ideea că ceilalți oameni au minți există în toate culturile, o credință deținută de majoritatea oamenilor raționali. Existența lui Dumnezeu sau a unei cauze supranaturale reprezintă o credință universal deținută și nu este produsul unei culturi specifice. Diferite concepții despre Dumnezeu sunt deținute de diverse culturi, dar aceasta nu anulează ideea de bază a unui creator sau a unei cauze personale non-umane.

În ciuda numărului de atei din lume, credința în Dumnezeu este universală. O credință universală nu înseamnă că fiecare persoană de pe planetă trebuie să creadă în ea. O aprobare unanimă interculturală este o dovadă suficientă pentru a justifica afirmația că oamenii îndeobște cred în existența lui Dumnezeu. Evident, există mai mulți credincioși decât atei în lume și acesta lucru este valabil de când lumea.

Neînvățată

Adevărurile incontestabile nu trebuie să fie predate sau învățate. De exemplu, pentru mine ca să știu ce sunt spaghetele am nevoie de informații despre bucătăria din vest și cultura italiană. Nu pot să știu ce sunt spaghetele doar prin reflectarea asupra lor. În schimb nu ai nevoie de nici o informație, și nici de cultură sau educație, pentru a ști că există un creator al lucrurilor. Acesta este motivul pentru care sociologii și antropologii susțin că dacă copiii ateilor ar fi izolați pe o insulă pustie, ei ar ajunge să creadă că ceva a creat insula respectivă. Înțelegerea noastră despre Dumnezeu poate să difere, dar credința de bază într-o cauză sau creator se bazează pe propriile noastre reflecții.

Unii atei exclamă: „A crede în Dumnezeu nu este cu nimic diferit de a crede în monstrul spaghetelor.” Această obiecție este evident falsă. Adevărurile incontestabile nu necesită informație externă. Ideea că monștrii există sau chiar că spaghetele există necesită transfer de informații. Nimeni nu dobândește cunoștințe despre monștri sau spaghete prin propria intuiție sau introspecție. Prin urmare, monstrul spaghetelor nu este un adevăr incontestabil; deci, comparația cu Dumnezeu nu poate fi făcută.

Naturală

Credința într-un fel de design supranatural se bazează pe funcționalitatea naturală a psihicului uman. Conceptul evidenței concrete a lui Dumnezeu a fost un subiect de discuție al învățaților în tradiția intelectuală Islamică. Clasicul învățat Ibn Taymiyyah a explicat că „afirmația unui Creator este ferm înrădăcinată în inimile tuturor oamenilor…ea face parte din necesitățile ce definesc creația lor…” La fel ca și poziția islamică, numeroase cercetări în diverse domenii susțin concluzia că suntem meniți să vedem lumea ca fiind creată și proiectată.

Dovada psihologică

Academiciana Olivera Petrovich a condus cercetări cu privire la originile lucrurilor naturale – cum ar fi plantele și animalele – și a aflat că numărul de prescolari de părere că Dumnezeu le-a creat era de până la 7 ori mai mare decât cel al adulților. În interviurile sale populare Petrovich concluzionează că a crede într-un Dumnezeu non antropomorfic pare a fi un lucru natural, și că ateismul este o poziție cognitivă dobândită.

Dovada sociologică și antropologică

Cercetarea profesorului Justin Barrett din cartea sa Născuți credincioși: știința credinței religioase a copiilor a analizat comportamentul și afirmațiile copiilor. El a ajuns la concluzia conform careia copiii credeau în ceea ce el numește „religie naturală”. Aceasta este ideea că există o Ființă personală care a creat întregul univers. Acea Ființa nu poate fi umană – trebuie să fie divină, supranaturală:

„Cercetările științifice despre mintea în curs de dezvoltare a copiilor și convingerile supranaturale sugerează dobândirea de către copii, în mod normal și rapid, de minți care facilitează credința în agenți supranaturali. În special în primul an după naștere, copiii fac distincția între agenți și non-agenți, înțelegând agenții ca fiind capabili să se deplaseze singuri în moduri practice pentru a-și urmări obiectivele. Ei sunt dornici să-i găsească în jurul lor, chiar dacă au dovezi slabe. La puțin timp după prima lor zi de naștere, bebelușii par să înțeleagă că agenții, dar nu forțele naturale sau obiectele obișnuite, pot crea ordine din dezordine … Această tendință de a vedea funcția și scopul, plus o înțelegere a faptului că scopul și ordinea provin din ființe raționale, face posibil copiiilor să înțeleagă fenomenele naturale ca fiind create în mod intenționat. Cine este Creatorul? Copiii știu că oamenii nu sunt candidați buni. Trebuie să fi fost o divinitate … copiii sunt născuți credincioși în ceea ce eu numesc religie naturală … “

Intuitivă

Existența unui Creator este interpretarea cea mai intuitivă a lumii. Este ușor de înțeles fără instrucțiuni explicite. Ființele umane au o afinitate de a atribui cauze lucrurilor tot timpul și întregul cosmos este unul din acele lucruri. Nu toate intuițiile sunt adevărate însă dovezile sunt necesare pentru a face pe cineva să se îndepărteze de ceva ce a intuit inițial despre lucruri. De exemplu, când cineva percepe design și ordine în univers, concluzia intuitivă este că există un designer. Pentru ca persoana respectivă să se răzgândească, sunt necesare dovezi valide pentru a justifica punctul de vedere contraintuitiv.

Credința într-un Dumnezeu, Creator, designer al acestei lumi sau cauză supranaturală reprezintă un adevăr incontestabil. Este universal, neatins, natural și intuitiv. În această lumină, întrebarea corectă care trebuie adresată nu este: există oare Dumnezeu? Întrebarea corectă ar trebui să fie: de ce să negi existența lui Dumnezeu?

Responsabilitatea dovezii cade asupra celui care contestă un adevăr incontestabil. Când cineva susține că trecutul este o iluzie sau că alți oameni nu au minți, el sau ea ar trebui să suporte povara dovezii. Ateii nu sunt cu nimic diferiți. Ei sunt cei ce trebuie să-și justifice poziția de a nega existența unei cauze sau a unui creator pentru univers.

Dispoziția înnăscută: fitrah

Idea de Dumnezeu ca adevăr incontestabil se referă la conceptul teologic Islamic cu privire la ceea ce este definit în limba arabă ca fiind fitrah. Teologic, fitrah reprezintă starea naturală sau dispoziția înnăscută a ființei umane care a fost creată de Dumnezeu cu o cunoaștere înnăscută a Lui și cu afinitatea de a adora Divinitatea. Aceasta se bazează pe afirmația autentică a profetului Muhammad care spune că

„fiecare copil este născut într-o stare de fitrah. Apoi părinții lui îl fac evreu, creștin sau magian.”

Tradițiile profetice ne învață că fiecare ființă umană are această dispoziție înnăscută însă influențele externe cum ar fi părinții – și, prin extrapolare, societatea – schimbă ființa umană în ceva ce nu se bazează pe cunoștința de Dumnezeu înnăscută.

În ciuda faptului că fitrah este o stare naturală, poate fi „acoperită” sau „stricată” de influențele externe. Aceste influențe, așa cum au fost menționate de tradiția profetică de mai sus, pot include părinții, societatea și anturajul. Aceste influențe pot umbri fitrah și o pot preveni de la a recunoaște adevărul. Atunci când fitrah este umbrită de alte influențe, omul poate avea nevoie de alte dovezi pentru a demonstra existența lui Dumnezeu.

Din perspectiva epistemologiei islamice, este important să cunoaștem că siguranța existenței lui Dumnezeu nu este dedusă exclusiv dintr-un singur tip de dovezi inductive, deductive, filozofice sau științifice. În schimb, această dovadă trezește și luminează fitrah pentru a confirma acea cunoaștere de Dumnezeu înnăscută. Adevărul existenței lui Dumnezeu și faptul că El este demn de adorarea noastră reprezinta un fapt deja cunoscut prin fitrah. Cu toate acestea, fitrah poate fi întunecată de socializare și alte influențe externe. Prin urmare, rolul argumentelor raționale este să ne „amintească” de adevărul pe care îl știm deja.

Pentru a ilustra acest punct, imaginează-ți că am făcut curat în podul casei mamei mele. După ce mut genți vechi și arunc obiecte nedorite, găsesc jucăria mea preferată cu care obișnuiam să mă joc când aveam 5 ani. Ceea ce se întâmplă cu mine în acest punct este faptul că îmi este amintit de ceva despre care deja aveam cunoștințe. În gândul meu, eu îmi spun: „Oh, da. Îmi amintesc de această jucărie. Era preferata mea.” Adevărul credinței în Dumnezeu și faptul că El este demn de adorarea noastră nu este cu nimic diferit. Argumentele raționale servesc trezirii spirituale și intelectuale pentru a realiza cunoștințele aflate în fitrah noastră.

Alte moduri în care fitrah poate fi luminată includ introspecția, experiențele spirituale, reflecția și meditația. Coranul promovează ideea de a-ți pune întrebări și a te gândi profund asupra lucrurilor:

„Astfel tâlcuim noi semnele pentru un neam [de oameni] care cugetă”. [Nobilul Coran 10:24]

„Și întru acestea se află semne pentru un neam de oameni care chibzuiesc.” [Nobilul Coran 45:13]

Epistemologia Islamică percepe argumentele raționale ca fiind mijloace și nu ca pe un rezultat. De aceea este foarte important de notat că îndrumarea vine doar de la Dumnezeu și oricat de multe dovezi raționale ar fi prezentate, ele nu pot convinge inima unei persoane să realizeze purul adevăr al Islamului. Dumnezeu clarifică acest lucru:

„Tu, [Muhammed], nu călăuzești pe cine-ți place, ci Allah călăuzește pe cine voiește și El îi cunoaște mai bine pe cei ce se lasă călăuziți.” [Nobilul Coran 28:56]

Călăuzirea este o chestiune spirituală care se bazează pe compasiunea, cunoștința și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu dorește ca cineva să fie călăuzit prin argumente raționale, atunci nimic nu va opri acea persoană de la a accepta acest adevăr. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu decide că cineva nu merită îndrumare – bazată pe o înțelepciune divină -, indiferent câte argumente convingătoare îi sunt prezentate, acea persoană nu va accepta niciodată nici cel mai limpede adevăr.

În concluzie, credința în existența lui Dumnezeu este un adevăr de la sine înțeles. Ca și cazul tuturor adevărurilor incontestabile, atunci când cineva o contestă, el are responsabilitatea de a dovedi contrariul. Singura modalitate în care credința în Dumnezeu poate fi subminată este prin existența oricărei dovezi pozitive a inexistenței Divinității.

Cu toate acestea, puținele argumente pe care ateii le au împotriva existenței lui Dumnezeu sunt slabe și superficiale din punct de vedere filozofic. Acest adevăr incontestabil – existența lui Dumnezeu – a fost abordat în Coran în urmă cu peste 1.400 de ani:

„Aveți voi îndoială în privința lui Allah, Creatorul cerului și al pământului?” [Nobilul Coran 14:10]

Motive pentru a crede

Imaginează-ți că te trezești într-o dimineață și mergi spre bucătărie să-ți pregătești micul dejun. În timp ce te apropii de masa din bucătărie, găsești două felii de pâine prăjită unse cu crema ta preferată de ciocolată. Mai mult, crema a fost aranjată în cuvintele „Te iubesc”. Ești surprins, dar de ce? Crezi că bucățile de pâine au reușit cumva să se prăjească singure, iar crema de ciocolată a fost capabilă să se aranjeze într-un asemenea fel – cu totul întâmplător? Sau presupui că persoana iubită a decis să se trezească puțin mai devreme și să pregătească pâinea prăjită în avans? Fiecare ființă umană rațională de pe această planetă va nega că aceste lucruri s-au întâmplat fără nicio intenție sau cauză; norocul orb nu este un argument suficient pentru a oferi o explicație sau adevăr.

Universul nu este cu nimic diferit. Are o arhitectură cosmică ordonată și precisă, care indică un design intenționat. Universul are setul potrivit de legi care să permită existența vieții și este ordonat într-un mod special pentru a da voie oamenilor să înflorească. Dacă legile ar fi diferite sau universul nu ar conține un aranjament predispus vieții, din stele, planete și alte lucruri fizice de diferite dimensiuni, nu ai fi aici citind această carte. De fapt, nu ar exista deloc viață umană.

Să luăm o altă analogie. Imaginează-ți că ești astronaut și lucrezi pentru NASA. Este 2070 și vei fi prima ființă umană care să viziteze o planetă asemănătoare Pământului într-o altă galaxie. Misiunea ta este să cauți forme de viață. Aterizezi într-un sfârșit și în timp ce-ți părăsești nava nu vezi nimic decât roci. Cu toate acestea, pe măsură ce îți continui călătoria, vei găsi în cele din urmă ceva care arată ca o seră imensă. În interiorul ei poți vedea creaturi asemănătoare cu omul care se plimbă, mănâncă, se joacă, muncesc și trăiesc vieți normale productive. De asemenea, observi plante, copaci și alte forme de vegetație. Pe măsură ce te apropii de structură, ambasadorii prietenoși te primesc și te invită înăuntru. În timpul întâlnirii inițiale cu acești „extratereștri” prietenoși, ei îți spun că structura are nivelurile potrivite de oxigen. De asemenea, are cantități adecvate de apă și compuși chimici pentru a facilita producerea de alimente și vegetație care susține viața. Uimit de ceea ce auzi, îi întrebi cum au reușit să creeze un sistem ecologic complet funcțional, care să susțină viața. Unul dintre ambasadori răspunde: „A apărut din întâmplare”.

Imediat mintea ta începe să înțeleagă implicațiile unei astfel de afirmații ridicole. Singura explicație posibilă a existenței structurii este aceea că ea a fost proiectată de o ființă inteligentă, nu de un proces fizic aleatoriu. În timp ce îți trec prin minte aceste gânduri, un alt ambasador întrerupe și spune: „El doar glumește.” Toată lumea râde. Dacă o structură ecologică mică de pe o planetă stâncoasă evocă concluzia că trebuie să fi fost proiectată, atunci imaginează-ți ce ar trebui să concluzionăm despre întregul univers.

Universul și tot ceea ce conține el se supune legilor fizicii. Dacă aceste legi ar fi fost diferite, n-ar fi existat viață complexă conștientă. Universul conține miliarde de stele și galaxii. Printre nenumăratele galaxii apar nenumărate planete. Una dintre aceste planete este casa noastră, Pământul. Planeta noastră conține trilioane de creaturi conștiente. Creaturi ca noi, care pot gândi, planifica și reflecta.

Concluzia inevitabilă din toate acestea este simplă, un adevăr profund: trebuie să existe un creator în spatele întregului design.

Tot ce este în jurul nostru arată către Dumnezeu. Reflectarea la toată această creație ar trebui să creeze un imens sentiment de venerație și recunoștință față de Dumnezeu.

„În crearea cerurilor și a pământului și în schimbarea nopții și a zilei sunt semne pentru cei dãruiți cu minte” [Nobilul Coran 3:190]